It is, after all, inevitable.

I have fullfilled my promise. I have started a blog – albeit, a new one – I have shared my thoughts, my likes and dislikes, my music, my world. Granted, it was just a microscopical sized world. Still, for the tiniest amount of space and time, you have been granted a special visit into my little bubble. It’s been done.

However… this isn’t how I am. I don’t roll like that.

Bearing this in mind, I must bid this blog adieu, for I cannot update two blogs at a time and live my life. It’s just too much for this busy bumblebee =) Besides, I just can’t write my stuff in Romanian. It ticks me off that I havta force myself be in a sort of way just so some people can understand what I have to say. It’s pointless, b/c they don’t get me anyway. They may get the words and whatnot, but the point of my message eludes them. Therefore I shall return to my one true love, your foreign language , English.

I don’t feel sad about it. After all, I did conquer. But I just can’t go on keeping a blog I’m not even interested in. And I can’t go on trying to share what doesn’t make sense to you. And I can’t go on writing about those things that may only interest others. And I just…well, I need to be more personal in my writings and for that I only need my blogspot blog. This one, the wordpress blog, it’s pointless. At least from where I’m standing.

Y’know what else ticks me off? People reluctant to reading/writing in English who know jack about slang. Screw you. And people with a small music&movie database. Fuck ‘em. And people who think they know what life is but have never experiences the true ups and downs of life. They’re worth shit.

Having that said, I trust you have already come to the conclusion that ,to me, blogging is all about venting, promoting, sharing and ranting. So, my loves, I have kept my promise, but all good things must come to an end. But not for those really worth sharing my world with, who already have the link to my blogspot.

Ioana, poti sa-ti notezi in calendar data cand am parasit wordpress-ul.

This is ReenHeart, signing out.

Am invatat ca principiile si ratiunea sunt mai importante decat sentimentele. Am invatat sa fiu mai retinuta, sa nu ma afisez. Am invatat sa plang in mine, sa nu ma exteriorizez. Am invatat sa fiu stoica si sa indur. Poate unii ma cred rece, nepasatoare – asta pentru ca nu arat nimic.

 Sunt o masca ce ascunde furtuni.

Imi exprim doar bucuria si zambesc. Pentru ca, sa fim sinceri, toti sar sa crediteze zambetul tau pe seama lor, insa nimeni nu-si asuma resposabilitatea pentru lacrimile tale …

 

Ma accepti pentru ca nu ma suporti.

Imi vorbesti pentru ca nu ai ce sa-mi spui.

Ma respecti pentru ca nu ma suferi.

De ce nu poti sa fii sincera cu tine? Sa imi intorci spatele, sa nu ma saluti, sa ma tratezi cu indiferenta… Ne-ar fi mai usor amandurora. Am sti macar cum sa ne comportam. Pentru ce atata ipocrizie? Atata osteneala…  Chiar merit efortul? Dar tu nu ma suferi. Atunci? De ce te minti? De ce ma minti?

De ce nu poti sa ma urasti sincer?

 

[Acest post s-a nascut prin colectarea mai multor ganduri din partea unor persoane diferite. Ganduri referitoare mai mult sau mai putin la aceeasi persoana. Eu doar le-am dat o forma generica, a 'something' for people to relate to. Le-am depersonalizat si le-am reunit sub un 'ceva' comun. Poate sunt si gandurile mele acolo. Poate sunt si ale tale. Si poate persoana respectiva nu va citi niciodata acest post. Sau poate ca da. Poate...]

Azi mi-am dat seama cat de mult ma enerveaza persoanele care incearca sa placa. Si incearca prea tare. Isi pun o masca happy & funny si incearca sa-ti intre pe sub piele, sa le accepti, sa le introduci in anturajul tau. Un alt fel de minciuna, un alt fel de ipocrizie. Cand te prefaci esti un nimeni. Nici macar identitate nu ai; ce sa mai vorbim de personalitate. De ce crezi ca am nevoie de asemenea persoane in viata mea?

Nu vreau sa fii de acord cu tot ce zic eu, nu vreau sa adopti toate deciziile mele si nu vreau sa razi la toate glumele mele. Vreau o parere sincera, vreau sa stiu cand si cu ce gresesc, vreau sa sa-ti expui parerea ta si sa discutam in contradictoriu, vreau sa fii tu.

Cer prea mult?

1… people DO change, no matter how much they claim they don’t.
2… the important things in life are the insignificant ones.
3… the things you want the most are those you cannot obtain.
4… the dreams that come true are those you least expect to.
5… being cool isn’t all about attitude.
6… “weird” can mean “special” and “cool” can mean “ordinary”.
7… the little things matter.
8… words left unspoken feed the failure of our choices.
9… the sky can be your limit.
10… it’s better to think twice before you act, but it’s worse to  think thrice.
11… it’s always “too much”, but “never enough”.
12… smiles aren’t contagious.
13… negativism won’t push you from behind and neither will optimism.
14… you can’t succeed using only your head.
15… you don’t have to be the best in order to be ’someone’.
16… you can buy happiness.
17… but you can’t buy love.
18… love isn’t ALL that matters.
19… life isn’t too much to handle.
20… everyone’s the same.
21… you’re just as superficial as they are.
22… I look how you feel.
23… we’re too afraid of the consequences to say what we think.
24… honesty is a virtue.
25… it’s better to forgive and worse to forget.

I beg to differ.

= un alt post de pe blogul principal, postat pe 31.10.2006=

Ce mentalitate aveam avunci… interesant…

Ce naiba?

Ma uitam prin Statistica acestui blog si mi-a sarit in ochi faza cu “Termenii motorului de cautare”. FYI:

- mesaj pt prieten

- putin emo

- cuvinte dureroase

- suflet trist

- cum sa nu ma supar

WTF? Acu pe bune? Asha ajung unii pe blogu’ asta? Cautand topicuri depresive? pfft. Si cand ma gandesc ca majoritatea post-urilor le-am clasificat in Colors, nu Chaos. Si Chaos nici macar nu e o categorie depresiva. Poate sa fie si un haos activ, un haos confuz, un haos vesel, halucinant, interesant, divers, orice. 

Fratilor, viata-i vesela. Pe bune. Priveste in juru’ tau – ai de zece mii mai multe motive sa zambesti decat sa te superi. Simplul fapt ca citesti aceste randuri dovedeste faptul ca ai acces la internet, lux pe care unii nu si-l permit. Si te crezi nedreptatit? Esti un prost.

Sau poate si pentru tine, ca si pentru multii alti ‘diferiti’ ca tine, sa fii depresiv, sa fii trist, sa fii singur si neinteles, intr-un cuvant, sa fii fucking EMO, e un trend. All the cool kids are doing it si te-ai gandit sa te alaturi si tu lor? Suferi de Sindromul Turma? Esti un prost. In incercarea ta de a fi diferit, ai ajuns ca toti ceilalti – emo si prost.

De ce se tem unii adolescenti sa fie fericiti? Ce cred ca pierd? Unde au disparut vremurile hippie, cand viata era roz si nu exista teama de Necunoscut si teama de Riscuri? Cum ne explicam faptul ca din ce in ce mai multi oameni isi iau viata singuri? Sau liceele se umplu cu pusti care se imbraca in negru, asculta punk-rock-emo-screamo si isi taie venele incercand sa para artsy-fartsy? Unde au disparut adolescentii cu initiative? Aia veseli care si acum cred ca pot schimba lumea cu vointa lor si gandul lor cel bun si vesel? Aia care puneau mana pe o pensula si desenau viziuni?

Zambiti, bah! Take a break and stop to smell the roses. Pe bune, viata nu e nasoala. Dar cam pierzi partile mishto atunci cand te concentrezi pe alea nasoale. Si la urma urmei, soarele oricum o sa rasara maine, so why worry about pointless shit?

In fine… subiectu’ merita dezbatut, discutat si disecat. Dar la urma urmei.. cine sa te asculte? Ca aia mici si emo oricum se complac in situatia lor de , sa-l citez pe tata, ‘fiinte neterminate’. Crezi ca or sa plece ei urechea la vorbe de duh? Fat chance. Pana nu treci prin asha ceva si scapi de faza emo pe cont propriu , fara ajutorul nimanui, bazandu-te pe propria-ti constiinta (pentru ca, la urma urmei, nu vointa, ci constiinta te poate ajuta; dar asta e  un subiect mult prea amplu ca sa-l discut acum) nu poti intelege ce am eu de spus. Si oricum, lucrurile astea s-au mai spus, cu sau fara floricele si artificii.

In concluzie… fara concluzie. Subiectu’ ramane deschis.

Si.. a, da! Zambeste, mah!

Azi a fost inca o zi in care mi s-a reamintit (de parca ar mai fi nevoie) cat de puternica este empatia din mine. Am asistat la un eveniment ce se vroia comemoriativ, dar care, in esenta lui si a celor care au participat, era mult prea trist pentru cuvinte.

Si i-am simtit. Pe toti. Pe fiecare. Desi nu avem absolut nimic in comun (faptul ca am asistat la eveniment a fost pur si simplu intamplator, ceva nepremeditat), desi nu cunosteam pe nimeni din cei de fata, totusi, le-am simtit durerea. Puternic.

E acel gen de suferinta care te lasa fara aer si si-ti doresti sa te faci din ce in ce mai mic, pana cand nu mai existi – si poate asa sa scapi de durerea pe care n-o poti identifica. Acel gen de suferinta pe care nu-l poti exprima in cuvinte.

Imi place sa cred ca in minte coexista o persoana mai puternica, mai stoica. Si ca ea ma ajuta sa raman rece – cel putin pe dinafara – atunci cand lucrurile devin mult prea dificile. Un fel de pilot automat ce ma fereste de depresii. Totusi, in seara asta am fost singura. Si vulnerabila – la sentimente. Si nici macar nu erau sentimentele mele. Dar le-am simtit. Pe toate. Pe fiecare.

O suta de oameni tristi; si eu.

Stii… Nu mai avem ce sa ne spunem. Acum observ – nimic nu ne leaga. Pe tine te interesau barfele despre mine; era mai comod si mai sigur sa aflii noutatile direct de la sursa decat din guri straine, nu? De’aia nu-mi dadeai niciodata sfaturi? Acum observ – pe tine nu te interesa persoana mea, doar noutatile legate de mine, barfele.

Si mai stii ceva? Sunt ok cu asta. Ma bucur ca ti-am animat plictisitoarea-ti existenta. Macar cu atat te-ai ales si tu dupa atatia ani de zile.

Inca o picatura in paharul ‘Neincrederii’.

Toata viata am trait independenta si n-am de gand sa ma schimb. Nu pot. Nu vreau. Nu am cerut nimanui niciodata sa depinda de mine si nici n-o voi face. Asa ca nimeni nu are dreptul sa-mi ceara sa-mi sacrific eu libertatea pentru capriciile altuia. Nu voi depinde de tine, de timpul tau, de voia ta, de firea ta.  Nu ma leg cu sfori doar ca sa-ti fie tie bine. Nu pot, nu vreau. Altruismul are si el o limita.

Traiesc dupa niste principii solide, clar stabilite in mintea si in inima mea. Te anunt ca ele sunt de neclintit, ca si mine, ca si vointa mea. Nu fac nici un compromis. N-am sa accept ceva ce am negat si n-am sa incerc sa ma obisnuiesc cu ceva incomod doar pentru ca asa vrei tu. Supara-te. Dar n-ai sa ajungi tu sa ma schimbi pe mine. Nici azi, nici maine. Nu ocupi un loc atat de important in viata mea.

N-am nevoie de tine.

Mda… nu sunt sigura de ce exact am acceptat sa imi creez un al doilea blog. WordPress-ul nu-mi place, indiferent cat de profi il considera unii. Poate tocmai d’aia. Ca e profi. Un blog n-ar trebui sa fie profi. Nu un diary-themed blog, anyway. D’eaia prefer Blogger-ul. E mai intim. Si tot d’eaia n-am sa renunt la celalalt blog. Asha ca sa nu se astepte nimeni sa fac cine stie ce confesari socante pe wordpress. That ain’t gonna happen, kids. Pentru asta exista blogspot.

Dar asta e, de promis am promis. Asha ca… here I am, incercand sa-mi gasesc cuvintele in romana. In apararea mea, nu pot spune decat ca, dupa aproape 3 ani de bloguit in engleza, nu imi vine ushor sa scriu cu aceeasi fluiditate a gandurilor in romana. Oricum, gandurile mele nu sunt niciodata fluide. Sau coerente. Sunt.. asha… ca un mic haos. A whirlwind. Nu-s copil chinuit, mic si emo. Pur si simplu imi place sa gandesc. Orice. Oricand. Si nici macar nu-s emo. De fapt, viata chiar e mishto. E colorata. Ok, uneori iti da cate o palma si un sut in fund, but hey, it’s the balance of life. Yin si yang, daca vrei. Cum sa apreciezi momentele bune daca n-ai trait si momente rele care sa-ti ofere model de comparatie? You feel me?

Whatever.

Ma astept de la critici si prejudecati. Nu-mi trebuie commenturi pentru asta. De fapt, nici nu-mi prea inghit commenturile de nici un fel. Nici ideea macar. Pe blogspot, am dat disable la comment si am bagat un cbox in loc. Doar ca wordpress nu vrea cbox. WordPress e profi. Cbox e personal. Dar sa revin: ma astept de la critici si prejudecati. Ca doar asta-o omu’. Inteleg; nu ma supar. Dar ma supar cand ma judeci. Prejudecata si judecata sunt doua lucruri diferite. Prejudecata poate fi schimbata. Ma enervez cand pretinzi ca ma cunosti. Sau ca stii ce vreau si ce gandesc. Sunt oameni care ma stiu de-o viata si tot nu ma cunosc. Sunt altii pe care nici nu i-am intalnit face2face si ma cunosc mai bine decat ai face-o tu vreodata. Nu 100%. Nici macar 50%. Dar incearca.

Give me the benefit of doubt.

Sa nu ai asteptari de la acest blog. In nici o privinta. Uneori sunt consecventa, dar de cele mai multe ori random. Ma plictisesc repede si caut chestii noi. Desi uneori mi-e teama de Necunoscut. Dar asha sunt Varsatorii, fiinte contradictorii. Nu traim in alb si negru. Nici macar in nuante cenusii.

Doar in culori. Intr-un Haos de Culori.